CONSUMATOR TEPUIT DE SERVICII FINANCIARE ROMANESTIPentru guvernanti
Articol preluat de pe http://www.paginadebanci.ro/legea-conversiei-creditelor-in-franci-elvetieni-atacata-de-guvern-la-ccr/
Andrei va detaliaza cat de incompetenti sunteti domnilor guvernanti si cum initiati demersuri fara sa analizati pentru a se mai trage de timp si bancile sa mai incaseze cateva rate la actualul curs ...... cata nesimtire .... nu exista limite la acesti manipulatori de mase..
Curtea Constitutionala, neretroactivitatea, dreptul de proprietate si Legea conversiei
Posted on October 24, 2016 by Admin OTPA
Dupa adoptarea in unanimitate de catre Parlamentul Romaniei a conversiei la cursul istoric a creditelor din CHF in Lei, Consiliul Patronatelor Bancare din Romania (CPBR) a emis un comunicat de presa prin care transmite ca va sesiza autoritatile cu privire la aspectele de neconstitutionalitate a legii de conversie. Criticile la adresa legii vizeaza, in principal, incalcarea:
15 alin. (2) din Constitutia Romaniei (principiul neretroactivitatii legii): „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepÅ£ia legii penale sau contravenÅ£ionale mai favorabile.â€
44 alin. (1) din Constitutia Romaniei (dreptul de proprietate): „Dreptul de proprietate, precum ÅŸi creanÅ£ele asupra statului, sunt garantate. ConÅ£inutul ÅŸi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.â€
In cele ce urmeaza vom incerca sa venim cu argumente solide in sprijinul tezei conform careia legea de conversie este constitutionala. In acest sens vom expune numeroase decizii ale Curtii Constitutionale care au tratat, in principal si exhaustiv, principiul neretroactivitatii legii consacrat la art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei. De asemenea, vom avea in vedere si decizii ale Curtii de Justitie a Uniunii Europene impreuna cu dispozitiile relevante din Directivele Europene in materie de creditare.
Desigur, suntem constienti de faptul ca singura autoritate competenta si suverana in materie de constitutionalitate este Curtea Constitutionala, insa ne simtim datori sa venim cu contraargumente la afirmatiile evocate de bancheri in spatiul public. Avem libertatea de a afirma orice, insa ar fi de preferat sa aducem si argumente solide in sprijinul afirmatiilor noastre. Astfel:
Prezentare „principiul neretroactivitatii legiiâ€
Decizia Curtii Constitutionale 245/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori (principiul neretroactivitatii, dreptul de proprietate, libertatea economica)
Alte decizii relevante ale Curtii Constitutionale privind „principiul neretroactivitatii legiiâ€
Directiva 2008/48, Directiva 2014/17 si Cauza C-602/10 (CJUE)
(I) Prezentare „principiul neretroactivității legiiâ€
„Constituția consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiție, actualitate și justiție, și anume că legea dispune numai pentru viitor, principiu cunoscut si afirmat sub expresiva formulare neretroactivitatea legii. Este, fără îndoială, recunoscut faptul că o lege odată adoptată produce și trebuie să produca efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept , permițând sau interzicând, și bineînțeles sanctionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoara în cadrul ordinii de drept în vigoare. O altă practică legislativă sau o altă interpretare ar fi de natură a afecta grav stabilitatea și securitatea raporturilor juridice precum și încrederea în lege†(A se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României – comentariu pe articole, Ed. CH Beck, București, 2008, p. 138).
(II) Decizia Curtii Constitutionale 245/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori (principiul neretroactivitatii, dreptul de proprietate, libertatea economica)
Pentru consumatorii de servicii financiare este probabil una dintre cele mai importante decizii din istoria Curtii Constitutionale, avand in vedere faptul ca “instanta†constitutionala trateaza minutios si explica intr-un limbaj inteligibil de ce art. 12 si 13 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive (lege care a transpus in dreptul intern Directiva 93/13/CEE) sunt constitutionale, pe cale de consecinta fiind respectate dispozitiile art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivitatii legii si art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate privata consacrate in Constitutia Romaniei.
Art. 12 din L193/2000
(1) În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.
(2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11.
(3) Asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (4) sunt aplicabile.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.
Art. 13 din L193/2000
(1) Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), instanţa va aplica şi amenda contravenţională prevăzută la art. 16.
(3) Dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit.
(4) Hotărârea este supusă numai apelului.
Curtea Constitutionala a fost sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate asupra articolelor 12 si 13 din L193/2000 privind clauzele abuzive, exceptie ridicata de catre Volksbank Romania la Tribunalul Cluj, respectiv exceptii ridicate de Raiffeisen Bank, BCR si ING Bank la Tribunalul Bucuresti, Sectia a II-a Contencios Administrativ si Fiscal.
Pozitia Tribunalului Cluj si Tribunalului Bucuresti
Tribunalul Cluj: “Opineaza in favoarea respingerii exceptiei de neconstitutionalitate […]Se arată că Legea nr. 193/2000 respectă prevederile art. 15 alin. (2) din ConstituÅ£ie, modificările acesteia producând efecte pentru viitor de la data intrării în vigoare. Contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă, obligaÅ£iile care cad în sarcina creditorilor operează pentru viitor, dispoziÅ£iile legale ce le impun fiind de aplicabilitate imediată, adică din momentul intrării în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 193/2000, ceea ce înseamnă că acestea vizează prestaÅ£iile viitoare pe care contractanÅ£ii trebuie să le execute în temeiul unui contract cu executare succesivă.â€
Tribunalul Bucuresti: “Opinează în sensul admiterii excepÅ£iei de neconstituÅ£ionalitate, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) din ConstituÅ£ie. ÃŽn opinia instanÅ£ei, orice consumator are asigurat accesul la instanÅ£a civilă pentru protejarea drepturilor sale. Un astfel de efect aplicabil tuturor contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noilor dispoziÅ£ii este considerat de către tribunal ca fiind excesiv ÅŸi contrar principiului neretroactivităţii legii.â€
Pozitia Bancilor
Punctul 9 din Decizie: “Încălcarea art. 1 alin. (4) din ConstituÅ£ie – principiul separaÅ£iei puterilor în stat – este evidentă, deoarece dispoziÅ£iile criticate permit exercitarea puterii legislative de puterea judecătorească prin dreptul pe care îl dau judecătorului de a emite “dispoziÅ£ii general obligatorii†prin hotărârea ce urmează să o pronunÅ£e în cauză. […]Altfel spus, hotărârea judecătorească dobândeÅŸte valoare normativă, comportându-se ca un act de reglementare cu efecte erga omnes.â€
Punctele 13 si 14 din Decizie: “Adoptarea acestor norme legale afectează în mod retroactiv activitatea profesioniÅŸtilor. Nu se pune la îndoială necesitatea unui ansamblu legislativ care să asigure protecÅ£ia eficientă ÅŸi coerentă a consumatorilor, însă, acest ansamblu trebuie conceput în acord cu exigenÅ£ele unei economii de piaţă stabile ÅŸi a unei concurenÅ£e sănătoase. Este de necontestat dreptul consumatorilor ÅŸi asociaÅ£iilor sau autorităţilor pentru protecÅ£ia consumatorilor de a avea acces liber la instanÅ£ele de judecată pentru cenzurarea practicilor abuzive, însă neconstituÅ£ionalitatea textului este dată de posibilitatea modificării în bloc a unui portofoliu contractual, indiferent de poziÅ£ia clienÅ£ilor consumatori ÅŸi indiferent de impactul unor astfel de măsuri.[…] Posibilitatea modificării unor portofolii contractuale constituite anterior intrării în vigoare a noii reglementări a art. 12 (1) ÅŸi (3) ÅŸi a art. 13 alin. (1) din Lege nr. 193/2000 reprezintă o intervenÅ£ie disproporÅ£ionată ÅŸi dăunătoare valorilor ÅŸi drepturilor ocrotite prin art. 45 ÅŸi art. 135 alin. (1) din ConstituÅ£ie.â€
Punctul 18 din Decizie: “Violarea principiului constituÅ£ional al neretroactivităţii legii civile este accentuată prin inexistenÅ£a la data încheierii contractelor litigioase a vreunei prevederi legale care să permită unei instanÅ£e să dispună modificarea globală a condiÅ£iilor contractuale de afaceri practicate de bancă. ÃŽn concret, în cauză judecătorul este chemat ca, în urma analizei a 5 contracte, constatând caracterul abuziv al unor clauze din cuprinsul lor, să pronunÅ£e o hotărâre prin care să oblige profesionistul să modifice alte sute sau mii de contracte care nu au făcut obiectul analizei instanÅ£ei de judecată.â€
Punctul 20 din Decizie: “Art. 13 din Legea nr. 193/2000 creează o astfel de situaÅ£ie: dreptul de proprietate al băncilor asupra creanÅ£elor izvorâte din contractele de credit în curs de executare devine precar, incert, datorită posibilităţii legale oferite instanÅ£elor de a modifica toate contractele unui profesionist (chiar dacă acestea nu au făcut obiectul unei judecăţi) în ipoteza constatării caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract/din câteva contracte determinat/e. Prin reglementarea criticată, statul acÅ£ionează în exces pentru protecÅ£ia unui subiect de drept care a intrat în mod benevol într-un raport juridic numit (contractul de credit), deci ale cărui efecte legale erau cunoscute.â€
Pozitia Curtii Constitutionale referitoare la (ne)retroactivitate, dreptul de proprietate si principiul autoritatii de lucru judecat
Punctul 39 din Decizie: “Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că acÅ£iunea prevăzută la art. 12 ÅŸi 13 din Legea nr. 193/2000 este o acÅ£iune în încetare ale cărei efecte se produc numai pentru viitor. AcÅ£iunea în încetare prevăzută de lege are, în principiu, un caracter sancÅ£ionator ÅŸi nu de indemnizare a consumatorilor ÅŸi are rolul de a descuraja agenÅ£ii economici de la adoptarea unor comportamente contrare legii.â€
Punctele 49,50 si 51 din Decizie: “DispoziÅ£iile legale care prevăd dreptul instanÅ£ei judecătoreÅŸti să dispună înlăturarea din toate contractele încheiate de profesionist a clauzelor abuzive sunt norme de procedură care sunt de imediată aplicare, fără a încălca exigenÅ£ele art. 15 alin. (2) din ConstituÅ£ie. […] AÅŸadar, Curtea ConstituÅ£ională constată că această competenţă conferită instanÅ£ei judecătoreÅŸti învestite cu judecarea unei astfel de acÅ£iuni nu vizează desfiinÅ£area unei clauze abuzive pentru trecut, ci numai pentru viitor, astfel încât prestaÅ£iile deja efectuate în baza contractului nu pot fi desfiinÅ£ate. ÃŽn realitate, profesionistul invocă faptul că, având deja încheiat un contract cu consumatorul, este obligat să îl modifice, în sensul eliminării pe viitor a clauzelor constatate ca fiind abuzive. Este evident că profesionistul nu mai poate beneficia pentru viitor de avantajele obÅ£inute în baza clauzelor abuzive, dar această situaÅ£ie nu poate acredita ideea că hotărârea judecătorească adoptată în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 retroactivează. Pe de altă parte, dispoziÅ£iile legale care prevăd dreptul instanÅ£ei de a obliga pe profesionist la modificarea clauzelor abuzive în toate contractele de adeziune în curs de executare sunt norme de procedură care sunt de aplicare imediată. Legea nr. 193/2000 conÅ£ine prevederi clare în anexa sa cu privire la clauzele care sunt considerate abuzive, noÅ£iunea de clauză abuzivă fiind reglementată încă din anul 2000, astfel încât profesioniÅŸtii au putut, încă de la momentul intrării sale în vigoare, să îşi adapteze conduita în mod corespunzător, adică să evite inserarea în contracte a unor clauze care contravin legii. AÅŸadar, profesionistul avea reprezentarea faptului că se poate expune la o acÅ£iune promovată de consumator dacă încalcă legea.[…] Curtea de JustiÅ£ie a Uniunii Europene a statuat că o normă de drept nouă se aplică începând de la intrarea în vigoare a actului care o instituie ÅŸi că, deÅŸi aceasta nu se aplică situaÅ£iilor juridice născute ÅŸi care au devenit definitive sub imperiul legii vechi, ea se aplică efectelor viitoare ale acestora, precum ÅŸi situaÅ£iilor juridice noi. SoluÅ£ia este diferită, sub rezerva respectării principiului neretroactivităţii actelor juridice, numai dacă noua normă este însoÅ£ită de dispoziÅ£ii speciale care stabilesc în mod specific condiÅ£iile de aplicare în timp a acesteia.â€
Punctul 55: “Curtea reÅ£ine însă, prin raportare la prevederile legale criticate, că sancÅ£iunea obligării profesionistului să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare nu are natură contravenÅ£ională, ci are o natură civilă, fiind legată de un contract civil. SancÅ£iunea civilă intervine pentru săvârÅŸirea, cu vinovăţie, a unei fapte ilicite ÅŸi, în subsidiar, pentru cauzarea de prejudicii, chiar dacă, potrivit legii, profesionistul nu este obligat la plata unor despăgubiri.â€
Punctul 57: “Curtea constată că prevederile legale sunt clare ÅŸi previzibile cu privire la conduita care trebuie urmată de destinatarii săi, astfel încât nu se poate reÅ£ine încălcarea prevederilor constituÅ£ionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind previzibilitatea legii (cu privire la noÅ£iunea de previzibilitate a legii a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014).â€
Punctele 59 si 60 din Decizie: “Referitor la încălcarea dreptului de proprietate privată, Curtea observă că dispoziÅ£iile în cauză, aplicându-se contractelor de adeziune în curs de derulare, în speţă contracte de credit, nu încalcă prevederile art. 44 din ConstituÅ£ie. Curtea a statuat în jurisprudenÅ£a sa că, potrivit art. 44 alin. (1) din ConstituÅ£ie, legiuitorul este în drept să stabilească conÅ£inutul ÅŸi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate ÅŸi atributele acestuia ÅŸi se instituie în vederea apărării intereselor sociale ÅŸi economice generale sau pentru apărarea drepturilor ÅŸi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenÅ£ial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. […]AÅŸadar, textul art. 44 din ConstituÅ£ie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziÅ£ie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenÅ£a de a stabili conÅ£inutul ÅŸi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. ÃŽn aceste condiÅ£ii, Curtea reÅ£ine că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din ConstituÅ£ie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Curtea constată că Legea fundamentală nu ocroteÅŸte ÅŸi nu garantează dreptul de proprietate privată în legătură cu sumele rezultate din clauze abuzive, deci cu încălcarea legii. Dimpotrivă, ConstituÅ£ia obligă pe legiuitor să reglementeze căi/modalităţi de recuperare a sumelor astfel dobândite (cum ar fi acÅ£iunea oblică/pauliană, confiscarea, acÅ£iunea în anulare etc.). Cu atât mai mult, legiuitorul trebuie să reglementeze un cadru legislativ apt privind prevenirea intrării în patrimoniul creditorului a sumelor ce sunt susceptibile de a fi plătite în viitor în urma stipulării unor clauze abuzive.â€
Punctele 61 si 62 privind neincalcarea principiului libertatii economice consacrat in Constitutie: “În ceea ce priveÅŸte libertatea economică, instanÅ£a de contencios constituÅ£ional s-a pronunÅ£at în mai multe rânduri. Astfel, în Decizia nr. 880 din 15 decembrie 2015 si Decizia nr. 187 din 14 martie 2016, paragrafele 23 ÅŸi 24, Curtea a reÅ£inut că, potrivit jurisprudenÅ£ei sale (exemplu fiind Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014), principiul libertăţii economice constituie, împreună cu libera iniÅ£iativă, fundamentul economiei de piaţă, având un conÅ£inut normativ complex, care priveÅŸte atât începerea unei activităţi economice, cât ÅŸi desfăşurarea acesteia într-un mediu concurenÅ£ial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii ÅŸi practici anticoncurenÅ£iale, abuzive sau neloiale. ÃŽn considerarea specificului economiei de piaţă, rolul statului este limitat la crearea cadrului general, economic, social ÅŸi politic, necesar pentru derularea activităţii operatorilor economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor ÅŸi intereselor legitime ale tuturor, reglementări care nu pot afecta substanÅ£a drepturilor. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, prin interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate sau pentru alte persoane.[…] Ca atare, libertatea economică nu apare ca un drept absolut al persoanei, ci este condiÅ£ionată de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale. Altfel spus, libertatea economică nu se poate manifesta decât în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor ÅŸi intereselor legitime ale tuturor.â€
Punctul 64 din Decizie – Principiul autoritatii de lucru judecat – “Curtea apreciază că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor instanÅ£elor judecătoreÅŸti care s-au mai pronunÅ£at în privinÅ£a unei clauze contractuale utilizate de un profesionist, într-un proces cu un consumator, potrivit dreptului comun, respectiv cea care este pronunÅ£ată în urma acÅ£iunii personale formulate de consumator, se menÅ£ine până când utilizarea unei clauze-tip practicată de profesionist este constatată ca fiind abuzivă în cadrul unei acÅ£iuni în încetare, în condiÅ£iile art. 12-13 din Legea nr. 193/2000. Această acÅ£iune, în urma căreia judecătorul efectuează un control de tip abstract, nu are în vedere o anumită clauză concretă inserată într-un contract. Cele două categorii de acÅ£iuni nu se confundă, ele având o tipologie diferită. Astfel, nu pot fi întrunite condiÅ£iile autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 430-431 din Codul de procedură civilă, respectiv tripla identitate: de părÅ£i, obiect ÅŸi cauză, întrucât, în cazul de faţă, nu este vorba de aceeaÅŸi cauză în ceea ce priveÅŸte natura juridică a acÅ£iunii promovate.â€
Cu alte cuvinte, daca o persoana pierde procesul individual in materie de clauze abuzive, insa o asociatie de protectie a consumatorului ori ANPC castiga procesul cu efecte erga omnes pe acea clauza abuziva, atunci aceasta va fi eliminata si din contractul de credit al respectivei persoane care initial pierduse procesul individual.
(III) Alte decizii relevante ale Curtii Constitutionale privind „principiul neretroactivitatii legiiâ€
1) Decizia 79/2000
Curtea ConstituÈ›ională a fost sesizată de către Judecătoria Tulcea cu excepÈ›ia de neconstituÈ›ionalitate asupra prevederilor articolului 5 alin. (4) din OrdonanÈ›a Guvernului nr. 19/1994 privind stimularea investiÈ›iilor pentru realizarea unor lucrări publice È™i construcÈ›ii de locuinÈ›e, aprobată È™i modificată prin Legea 82/1995. Mai cu seamă, textul de lege prevede că dobânzile prevăzute de art. 5 se vor practica pentru contractele de împrumut sau de vânzare încheiate după data publicării în Monitorul Oficial al României. ÃŽn motivarea excepÈ›iei se arată că încălcarea dispoziÈ›iilor constituÈ›ionale constă în faptul că textul criticat creează doua categorii de cetățeni – cei care au încheiat contracte în baza unei ordonanÈ›e fără putere de lege È™i cei care au încheiat contracte după aprobarea ordonanÈ›ei, cu vădita dezavantajare a celor dintâi. Analizând excepÈ›ia, Curtea ConstituÈ›ională a respins excepÈ›ia de neconstituÈ›ionalitate, statuând că „aplicarea dobânzilor prevăzute la art. 5 alin. (4) din OrdonanÅ£a Guvernului nr. 19/1994, în redactarea modificată prin Legea nr. 82/1995, contractelor de împrumut sau de vânzare încheiate anterior publicării acestei legi în Monitorul Oficial al României ar constitui o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile consacrat la art. 15 alin. (2) din ConstituÅ£ie, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepÈ›ia legii penale mai favorabileâ€.
2) Decizia 1321/2011
Tribunalul TimiÈ™ a sesizat Curtea ConstituÈ›ională cu excepÈ›ia de neconstituÈ›ionalitate privind dispoziÈ›iile articolului 93 alin. (1) lit. g) coroborate cu dispoziÈ›iile articolului 50 alin (1) lit. e) din OrdonanÈ›a Guvernului 21/1992 privind protecÈ›ia consumatorilor. Textul de lege contestat prevede că în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica o serie de reguli în ceea ce priveÈ™te variaÈ›ia È™i formula de calcul a respectivei dobânzi, încălcarea acestor reguli fiind sancÈ›ionată cu amendă contravenÈ›ională. ExcepÈ›ia de neconstituÈ›ionalitate a fost ridicată chiar de către o instituÈ›ie de credit care susÈ›inea, în esență, că textele de lege criticate contravin prevederilor articolului 15 alin. (2) din ConstituÈ›ie, astfel că sintagma „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii†trebuie să aibă întelesul de „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii după data intrării în vigoare a prezentului act normativâ€. Analizând excepÈ›ia, Curtea ConstituÈ›ională o respinge ca neîntemeiată, susÈ›inând că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior ÅŸi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaÅ£ii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acÅ£iune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicareâ€.
3) Decizia 330/2001
Curtea ConstituÈ›ională a fost sesizată de către Tribunalul Tulcea cu excepÈ›ia de neconstituÈ›ionalitate asupra dispoziÈ›iilor art. III lit. a) din OrdonanÈ›a Guvernului nr. 62/1998 pentru modificarea È™i completarea Legii 27/1994 privind impozitele È™i taxele locale, conform cărora la data intrării în vigoare a ordonanÈ›ei își înceteaza aplicabilitatea scutirile de taxe È™i de impozite acordate în baza art. 16 din Decretul 61/1990 privind vânzarea de locuinÈ›e construite din fondurile statului către populaÈ›ie. ExcepÈ›ia de neconstituÈ›ionalitate a fost ridicată în contextul în care autorii excepÈ›iei au fost somaÈ›i de către Serviciul de impozite È™i taxe al Primăriei Tulcea să platească suma de 751.050 lei, cu titlu de impozit pentru locuinÈ›a cumpărată în baza Decretului-lege nr. 61/1990. ÃŽn motivarea cererii, reclamanÈ›ii au arătat că sunt proprietarii unui apartament dobândit în condiÈ›iile decretului, apartament pentru care nu datoreaza impozit, fiind scutiÈ›i pe o perioadă de 10 ani, conform art. 16 alin. (3) din decretul-lege. „Autorul excepÅ£iei mai susÅ£ine că scutirea de impozitul pe clădiri, pe timp de 10 ani de la data dobândirii, a locuinÅ£elor cumpărate în condiÅ£iile Decretului-lege nr. 61/1990, constituia, la data adoptării acestui act normativ, unul dintre elementele ofertei de vânzare către populaÅ£ie a locuinÅ£elor construite din fondurile statului. Abrogarea Decretului-lege nr. 61/1990 prin OrdonanÅ£a de urgenţă a Guvernului nr. 62/1998 produce, între alte efecte, încetarea scutirii de impozitul pe clădiri a locuinÅ£elor cumpărate în aplicarea decretului-lege. ÃŽn felul acesta ordonanÅ£a de urgenţă desfiinÅ£ează retroactiv oferta de vânzare, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 15 alin. (2) din ConstituÅ£ieâ€.
Curtea ConstituÈ›ională respinge excepÈ›ia de neconstituÈ›ionalitate È™i constată ca prevederile legale criticate sunt în concordanță cu dispoziÈ›iile art. 15 alin. (2) din ConstituÈ›ie. Totodată, „Curtea constată că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior ÅŸi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaÅ£ii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieÅ£uirea legii vechi ÅŸi să reglementeze modul de acÅ£iune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. De asemenea, în cauză, prevederile art. 16 din Decretul-lege nr. 61/1990 ÅŸi-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 30 decembrie 1998 (data publicării OrdonanÅ£ei de urgenţă a Guvernului nr. 62/1998 în Monitorul Oficial al României), fiind deci neîntemeiate susÅ£inerile autorului excepÅ£iei referitoare la retroactivitatea prevederilor legale criticate, întrucât acestea produc efecte numai pentru viitor, chiar dacă legea nouă se aplică ÅŸi efectelor produse de situaÅ£iile juridice anterioare după intrarea ei în vigoareâ€.
Curtea Constituționala, în acelasi sens și pe o situație de fapt identică, s-a mai pronunțat prin Decizia 73/2001.
4) Decizia 9/1994
Sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate asupra dispozițiilor art. V alin. (7) din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă și a art. 11 alin. (10) din Legea fondului funciar, Curtea Constituțională a admis parțial excepțiile de neconstituționalitate.
„Art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 dispune că “Hotărârile în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pot fi atacate cu recursul prevăzut de prezenta lege, de către părÅ£ile interesate, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, indiferent de data pronunţării lorâ€. Este vorba deci de o dispoziÅ£ie procedurală, iar legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină ÅŸi jurisprudenţă că ea este supusă condiÅ£iilor de fond ÅŸi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunÅ£ată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, faţă de părÅ£ile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunţării ei. AÅŸa fiind, ÅŸi dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii ÅŸi în aceste condiÅ£ii nici o cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desfiinÅ£ată fără retroactivitate de către o lege posterioară.
În reglementarea din ţara noastră, prin Legea nr. 18 din 12 februarie 1948 s-a introdus în Codul de procedură civilă art. 724, care, în alin. 4, consacra în mod expres soluţia potrivit căreia hotărârile rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Prin art. VI al Legii nr. 59/1993 a fost abrogat art. 724 din Codul de procedură civilă, dar aceasta nu schimbă datele problemei, deoarece fundamentul regulii subzistă şi în prezent. Dacă regula s-a aplicat fără o dispoziţie expresă înainte de anul 1948, fiind dedusă din principiul neretroactivităţii, cu atât mai mult soluţia se impune astăzi, când neretroactivitatea este înscrisă în Constituţie.
Revenind la datele cauzei de faţă, se constată că art. 11 alin. 10 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că “Hotărârea judecătoriei este definitivăâ€. Deci ea nu mai era supusă recursului, ci putea fi pusă în executare ÅŸi, eventual, atacată prin intermediul căilor extraordinare reglementate de cod: contestaÅ£ia în anulare, revizuirea ÅŸi recursul extraordinar. Prin art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 s-a stabilit, astfel cum am mai arătat, că hotărârile definitive ale judecătoriilor pronunÅ£ate în această materie pot fi atacate cu recursul reglementat de această lege, indiferent de data pronunţării lor. Pe de altă parte, Legea nr. 59/1993 a desfiinÅ£at recursul extraordinar, ce putea fi exercitat de procurorul general în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii. AÅŸa fiind, în raport cu soluÅ£ia potrivit căreia hotărârea este supusă căilor de atac din momentul pronunţării, Legea nr. 59/1993 apare retroactivă. Cum Legea fondului funciar nr. 18/1991 a intrat în vigoare la 20 februarie 1991, la data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993 (26 iulie 1993) existau două categorii de hotărâri definitive ale judecătoriilor: hotărâri care fiind pronunÅ£ate înainte de 26 iulie 1992 nu mai puteau fi atacate nici pe calea recursului extraordinar ÅŸi hotărâri pronunÅ£ate după această dată ÅŸi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, care erau supuse acestei căi de atacâ€.
Cu toate acestea, deÈ™i decizia CurÈ›ii ConstituÈ›ionale nu se mulează pe situaÈ›ia ipotezei privind art. 11 din legea dării în plată, am dorit să expun situaÈ›ia de fapt la care s-a raportat Curtea. Aspectul relevant se referă la raÈ›iunea înscrierii principiului neretroactivității în ConstituÈ›ie, care „se justifică prin faptul că asigură în condiÅ£ii mai bune securitatea juridică ÅŸi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum ÅŸi datorită faptului că blochează nesocotirea separaÅ£iei dintre puterea legislativă, pe de o parte, ÅŸi puterea judecătorească sau cea executivă, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Deci, chiar ÅŸi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situaÅ£ii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicÅ£ie cu acest principiu constituÅ£ionalâ€.
5) Decizia 745/2015
Obiectul excepÈ›iei de neconstituÈ›ionalitate îl constituie articolul 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaÈ›iilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniÈ™ti È™i între aceÈ™tia È™i autorități contractante, în ceea ce priveÈ™te sintagma „cu excepÈ›ia prevederilor art. 15â€. Din cuprinsul art. 21 rezultă că „dispoziÈ›iile prezentei legi, cu excepÈ›ia prevederilor art.15, nu sunt aplicabile obligaÈ›iilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniÈ™ti È™i între aceÈ™tia È™i autorități contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legiâ€. Art. 15, denumit „SancÈ›iuniâ€, are urmatorul cuprins: „(1) Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută. (2) Răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate de clauzele È™i practicile abuzive este atrasă potrivit prevederilor Legii nr.287/2009, republicată, cu modificările ulterioareâ€.
Autoarea excepției de neconstituționalitate consideră că dispozițiile legale criticate încalcă principiul neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție. Din analiza parcursului legislativ al Legii 72/2013, Curtea arată că aceasta reprezintă o transpunere a unei directive europene și că pe traseul legislativ a apărut o eroare materiala în sensul că s-a dorit de fapt exceptarea articolului 16 din lege, privind ordonanța de plată care prevede că „dacă debitorul întârzie în efectuarea plății, creditorul poate obține un titlu executoriu prin procedura ordonanței de plată, prevăzută de dispozițiile art.999—1010 din Codul de procedură civilă.
„În aceste condiții, Curtea reține că, potrivit normei legale criticate — art.21 din Legea nr.72/2013 — sunt sancționate cu nulitate absolută și clauzele abuzive cuprinse în contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.72/2013 și aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestei legi, ceea ce, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, încalcă prevederile constituționale ale art.15 alin.(2) din Constituție. Astfel, Curtea constată că, în cazul unui contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.72/2013, dispozițiile de lege criticate atașează alte consecințe juridice decât cele existente la momentul încheierii lui, și anume nulitatea absolută a clauzelor abuzive, pentru neîndeplinirea unor condiții care nu erau prevăzute de legea în vigoare la acel moment, Legea nr.72/2013 definind noțiunea de practică sau clauze abuzive (art.12), criteriile de determinare a acestor clauze (art.13) și clauzele considerate de lege ca fiind abuzive (art.14).
Potrivit principiului neretroactivității legii civile, consacrat constituțional prin art.15 alin.(2) și dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Curtea constată că, potrivit principiului constituțional al neretroactivității legii, nulitatea unui act juridic trebuie să fie cârmuită de legea în vigoare la momentul încheierii acestuia. Astfel, contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot desființate de legea nouă.
Curtea reÈ›ine că situaÈ›ia juridică generată de încheierea actului juridic al părÈ›ilor, ce cuprinde efectele voite de acestea, este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Acestor contracte li se pot aplica, în ceea ce priveÈ™te nulitatea, numai dispoziÈ›iile de lege în vigoare la momentul încheierii lor, dispoziÈ›ii care supravieÈ›uiesc chiar după intrarea în vigoare a legii noi. AÈ™adar, prin reglementarea nulității absolute a clauzelor abuzive cuprinse în contractele încheiate anterior intrării ei în vigoare, sancÈ›iune care intervine pentru nerespectarea unor cerinÈ›e prevăzute de noua lege, dispoziÈ›iile criticate încalcă principiul neretroactivității legii, deoarece instituie alte consecinÈ›e juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii acestor contracteâ€. Pe cale de consecinta, Curtea ConstituÈ›ională admite excepÈ›ia de neconstituÈ›ionalitate.
6) Prin Decizia 409/2003 Curtea ConstituÈ›ională tratează destul de amplu principiul neretroactivității legii, statuând: „Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a noii legi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării acestei legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. A decide că prin dispoziÅ£iile sale legea nouă ar putea desfiinÅ£a sau modifica situaÅ£ii juridice anterioare, existente ca o consecinţă a actelor normative care nu mai sunt în vigoare, ar însemna să se încalce principiul constituÅ£ional al neretroactivităţii legii civile. ÃŽnsă legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaÅ£iilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum ÅŸi tuturor efectelor produse de situaÅ£iile juridice formate după abrogarea legii vechiâ€.
7) Decizia 755/2014
Admițând excepÈ›ia de neconstituÈ›ionalitate în legătura cu dispoziÈ›iile articolului 20 alin. (1) din Legea nr.17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan („Prevederile prezentei legi nu se aplica antecontractelor (…) care au fost autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteiaâ€), Curtea ConstituÈ›ională statuează: „Principiul neretroactivității legii civile este de rang constituÈ›ional È™i are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, È™i semnifică faptul că legea civilă se aplică tuturor situaÈ›iilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situaÈ›iilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). ÃŽn mod corelativ, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, de la data intrării în vigoare acesteia, ea se aplică tuturor actelor, faptelor È™i situaÈ›iilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor È™i situaÈ›iilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum È™i efectelor viitoare ale unor situaÈ›ii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia). Cu alte cuvinte, aplicarea imediată a legii noi semnifică faptul că o situaÈ›ie juridică produce acele efecte juridice care sunt prevăzute de legea în vigoare la data constituirii ei (tempus regit factum)â€.
(IV) Directiva 2008/48, Directiva 2014/17 si Cauza C-602/10 (CJUE)
Directiva 2014/17 privind creditele ipotecare prevede la art. 23 privind “Imprumuturile in moneda straina†dreptul consumatorului de a converti contractul de credit intr-o moneda alternativa, in conditii specificate. Insa, in conformitate cu art. 43, “Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016.â€
Se pune astfel problema ce solutie putem gasi pentru cei care au contractat un credit in valuta anterior intrarii in vigoare a Directivei 2014/17 (transpusa in dreptul intern prin OUG 52/2016), care nu este doar o reglementare de sine statatoare, ci vine si modifica si vechea Directiva 48/2008 (transpusa in dreptul intern prin OUG 50/2010). Nu putem vorbi oare despre o discriminare creata fata de cei care anterior intrarii in vigoare a Directivei 2014/17 au contractat un credit ipotecar raportat la cei care de acum incolo vor contracta un credit ipotecar si vor beneficia de protectia sporita evocata de noua directiva 2014/17?!
Punctul (4) din Preambulul Directivei 2014/17 face trimitere in mod indirect la problema creditelor in CHF: “S-au identificat o serie de probleme pe pieÈ›ele ipotecare din Uniune legate de practicile iresponsabile de împrumut È™i de posibilitățile participanÈ›ilor la piață, inclusiv ale intermediarilor de credite È™i ale instituÈ›iilor non-bancare de a avea un comportament iresponsabil. Printre acestea se numără probleme legate de credite într-o monedă străină, pe care consumatorii le-au contractat în acea monedă pentru a profita de rata dobânzii avantajoasă oferită, însă fără să deÈ›ină informaÈ›ii adecvate despre riscul ratei de schimb valutar pe care îl implică aceste împrumuturi sau o înÈ›elegere a acestuia.â€
Avand in vedere toate aceste considerente, Parlamentul Romaniei a fost nevoit sa vina cu o solutie fata de creditarea iresponsabila si inselatoare a bancilor din Romania strict pentru imprumutatii in CHF, fiind o situatie speciala in raport cu creditarea in orice alta valuta, aspect ce rezulta si din celelalte materiale atasate. Solutia s-a materializat prin adoptarea in unanimitate de catre Parlamentul Romaniei a PL-x 345/2014, care nu reprezinta altceva decat o modificare a OUG 50/2010 privind creditele pentru consumatori.
Se pune astfel problema daca Parlamentul Romaniei putea adopta o asemenea masura si pentru creditele in derulare. Raspunsul este afirmativ si urmeaza a prezenta drept argument solid Cauza C-602/10 ANPC CălaraÈ™i vs. Volksbank România S.A. de la Curtea de JustiÈ›ie a Uniunii Europene. Astfel, Curtea de JustiÅ£ie a Uniunii Europene a răspuns unei sesizări venite de la Judecătoria CălăraÅŸi în decembrie 2010, într-un proces în care Volksbank a contestat amenda primită de la ProtecÅ£ia Consumatorului ca urmare a nerespectării OUG 50/2010. InstanÅ£a din România întreba atunci CJUE dacă OUG 50/2010 este conformă cu dreptul Uniunii Europene, având în vedere că a fost adoptată cu modificări faţă Directiva 2008/48 ÅŸi la acel moment se aplica ÅŸi contractelor în derulare. Mai precis, OUG 50/2010 privind contractele de credite pentru consumatori reprezintă transpunerea în legislaÈ›ia naÈ›ională a Directivei 2008/48. Art. 95 alin. (1) din OUG 50/2010 arăta că „pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaÅ£ia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanÅ£e de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziÅ£iile prezentei ordonanÅ£eâ€, în timp ce Directiva 2008/48 prevedea că aceasta „nu se aplică contractelor de credit existente la data intrării în vigoare a masurilor naÈ›ionale de punere în aplicareâ€. Având în vedere neconcordanÈ›a dintre cele două texte, Judecătoria CălăraÈ™i a suspendat cauza aflată pe rol È™i a sesizat CJUE cu următoarea întrebare preliminară: „În ce măsură articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul în care interzice statelor membre să prevadă aplicarea legii naÈ›ionale de transpunere a directivei È™i contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a dispoziÈ›iei naÈ›ionale?â€.
ÃŽnainte de a răspunde la prima întrebare, Curtea de JustiÈ›ie a Uniunii Europene aduce în discuÈ›ie considerentele (9) È™i (10) ale Directivei 2008/48, care precizează că „nu ar trebui să li se permită statelor membre să menÈ›ină sau să introducă alte dispoziÈ›ii de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă. Cu toate acestea, o astfel de limitare nu ar trebui să se aplice decât în cazul dispoziÈ›iilor armonizate din prezenta directivă. Când astfel de dispoziÈ›ii armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menÈ›ine sau introduce dispoziÈ›ii legale naÈ›ionaleâ€, respectiv „obligaÈ›ia impusă statelor membre de a pune în aplicare dispoziÈ›iile prezentei directive ar trebui să fie limitată la domeniul de aplicare al acesteia, conform definiÈ›iilor menÈ›ionate. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislaÈ›ia comunitară, a dispoziÈ›iilor prezentei directive în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acesteia. Astfel, un stat membru ar putea să menÈ›ină sau să introducă dispoziÈ›ii legale naÈ›ionale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directiveâ€. Articolul 2 alin. (1) din directivă prevede, ca domeniu de aplicare, contractele de credit, cu excepÈ›iile prevăzute la alin. (2), printre care regasim È™i contractele de credit garantate prin ipotecă. Având în vedere toate consideraÈ›iile care precedă, Curtea a statuat că „articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură naÈ›ională menită să transpună această directivă în dreptul intern să definească domeniul său de aplicare temporal astfel încât respectiva măsură să se aplice È™i unor contracte de credit precum cele în discuÈ›ie în acÈ›iunea principală, care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive È™i care erau în derulare la data intrării în vigoare a măsurii naÈ›ionale menÈ›ionateâ€. Pe cale de consecință, cât timp contractele de credit, asemenea celor din procesul aflat pe rolul Judecatoriei CălăraÈ™i, sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei conform art. 2 alin. (2), atunci statul membru are libertatea de a introduce dispoziÈ›ii legale naÈ›ionale mai stricte, mai cu seamă, aplicarea OUG 50/2010 È™i la contractele de credit aflate în derulare.